Școala Populară De Arte Tudor Jarda Cluj
SECȚIILE NOASTRE Prima pagină | ADMITERE | Galeria "55" | Galeria ”ARTE” | Galeria "Carol Pop de Szathmari" | Evenimente | Revista ”ARTE” | BROȘURA "MAKING OF" | ANSAMBLUL FOLCLORIC “VATRĂ DE DOR” | Linkuri către instituții partenere | Contact
EXAMENE - PROGRAMĂRI EXAMENE - REZULTATE ORARE PLANIFICARE TEORIE MUZICALĂ PRODUCȚII DE CLASĂ ACTIVITĂȚI LUNARE FACEBOOK - FABRICA DE CULTURĂ CLUJ REVISTA ARTE CATALOGUL ARTELOR NOU! CALENDAR CULTURAL OFERTĂ EDUCAȚIONALĂ REPARTIZAREA SĂLILOR REPARTIZAREA CURSANȚILOR IMAGINI MANIFESTĂRI CULTURALE MUZICĂ ARTE VIZUALE COREGRAFIE ARTĂ DRAMATICĂ PROIECTUL JOC POPULAR CLUJEAN SECȚII EXTERNE CERTIFICARE ISO 9001/2008, BUGET PROGRAM AUDIENTE PROGRAME ANALITICE CURSURI STRUCTURA ANULUI EDUCAȚIONAL TIPIZATE DIPLOME PRIETENII ARTELOR PARTENERI ȘI COLABORATORI LEGISLAȚIE UTILĂ ȘI REGULAMENTE APARIȚII ÎN PRESĂ CONCURSURI, FESTIVALURI, TABERE PROPRII IMAGINI ȘCOALA DE ARTE CLUJ
Prima pagină » APARIȚII ÎN PRESĂ » Fosta fabrică de zahăr a Clujului transformată în fabrică de artă - apariție în Actual de Cluj

Fosta fabrică de zahăr a Clujului transformată în fabrică de artă - apariție în Actual de Cluj

Fosta fabrică de zahăr a Clujului transformată în fabrică de artă se redeschide după șantier de 10 ani și investiții de 1,6 milioane de euro. “Vorbim, fără să exagerăm, de cel mai modern și performant sediu al unei școli de arte de la noi din țară”

Sigur ați aflat despre transformarea unei foste fabrici de pensule din Cluj-Napoca într-un reputat centru de cultură – dar nu mulți știu de un alt exemplu, o fostă fabrică de zahăr transformată în școală de artă, tot în Cluj-Napoca.

Clujenii cunosc strada Fabricii de Zahăr dar puțini sunt cei care știu că strada a  primit această denumire tocmai pentru că aici funcționa, în urmă cu 130 de ani o fabrică de zahăr, chiar dacă pentru puțină vreme: între 1837 și Revoluția de la 1848. Clădirea a fost ulterior folosită drept garnizoană militară și grajduri pentru caii soldaților. În 1886 fosta fabrică de zahăr a devenit Institut Regal de Corecție.

Clădirea a rămas în picioare și după un secol, după reabilitări ce au durat nu mai puțin de zece ani, se redeschide săptămâna viitoare: aici funcționează Școala de Arte “Tudor Jarda”. În total investiția n-a fost mică: aproximativ 7,5 milioane în 10 ani, adică 1,6 milioane de euro. “În fiecare an am primit câte o bucățică, nu au fost sume mari pentru școala de arte. Încetul cu încetul am reușit în 10 ani să finalizăm, eu zic că e bine”, spune directorul școlii, Vasile Corpodean. “Au fost șapte președinți la Consiliul Județean în 10 ani, și nici unul n-a zis că nu ne sprijină”.

Principala îmbunătățire  la sala de spectacole: “nu prea sunt școli de artă în țară cu sală de spectacole – și e modernă, făcută după un proiect arhitectural special; noi am preluat clădirea în 2007, înainte era școala specială Samus, iar sala de spectacole era sală de sport, dar era nefolosită de 15 ani, era părăsită, o ruină. Atunci am început să facem spectacole, sala nu era renovată și părinții cârcoteau, “uite în ce condiții ne primesc” și le-am zis “nu vă supărați, noi nu avem sală dar facem spectacole, alții au săli dar nu fac”. Atunci i-am zis Sala Șantier, ca oricine vine să știe ce e acolo, acum e un șantier artistic. La această oră vorbim, fără să exagerăm, de cel mai modern și performant sediu al unei școli de arte de la noi din țară”, spune Corpodean.

Mai jos redăm istoria clădirii, așa cum apare aceasta în Monografia Școlii Populare de Arte “Tudor Jarda”, scrisă de Ioana Rusu-Cacovean.

După revendicarea sediului școlii de pe strada Hossu, instituția primește în administrare, la 7 septembrie 2007 clădirea dezafectată și terenul aferent situat în incinta Școlii de Arte și Meserii „Samus”, ce aparține domeniului public al județului Cluj.

Noul sediu arăta dezolant, în vacanța de iarnă încercându-se o grabnică și improvizată reparație pentru ca școala să-și poată continua activitatea, însă condițiile improprii și aspectul de ruină al clădirii i-a determinat pe mulți dintre elevii de atunci să renunțe la studii.
Cu toate acestea, activitatea școlii a continuat, în ultimii ani demarându-se și un proiect amplu de reabilitare și refuncționalizare a fostei fabrici, astfel încât, la aniversarea a 60 de ani de activitate, Școala Populară de Arte din Cluj are în sfârșit un sediu al său, într-o singură locație, dotat cu mult visata sală de spectacole și săli de clasă și expoziții așa cum și-a dorit.
Fiind convinși de permanența instituției în această locație, dar și pentru a aduce în atenția celor care calcă pragul acestei școli clădirea în care este ea instalată și istoria sa, am decis să acordăm un subcapitol separat acestui sediu, a cărei poveste am avut ocazia s-o cercetez și s-o prezint în anul 2014, sub forma Studiului istoric al imobilului situat la nr. 51 pe strada Fabricii de Zahăr, Cluj-Napoca. Astfel, cercetarea menită să răspundă câtorva întrebări legate de etapele de construcție ale acestuia de-a lungul vremii, a pus în lumină o serie de date mai puțin cunoscute până în prezent, ca numele arhitecților angajați în proiectele originale sau datări ale extinderilor și transformărilor survenite în timp, ca și valorile originale pe care le mai păstrează.
Imobilul este o clădire nelistată ca monument istoric, însă construită la începutul secolului al XIX-lea, în anul 1838 și care, împreună cu ansamblul din care face parte, reprezintă o etapă importantă a patrimoniului arhitectural industrial al Clujului.
Fabrica de zahăr din Cluj în secolul al XIX-lea. Dezvoltarea orașului Cluj la începutul secolului al XIX-lea a fost determinată în mod direct de instaurarea în secolul precedent a stăpânirii habsburgice. Pentru întregul principat al Transilvaniei, programul imperial era limpede, înainte de toate în arhitectură, și el va fi aplicat în mod exemplar în Clujul a cărui crescândă importanță economică, dar mai ales social-politică și culturală, îi va asigura în 1790 rangul de reședință a Guberniului.
Astfel, secolul al XIX-lea a reprezentat pentru Cluj o perioadă de modernizare, desfășurată în două trepte separate de anul 18676, dezvoltarea economică punându-și decisiv amprenta asupra aspectului edilitar al orașului. Demolarea zidurilor și a bastioanelor începută încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea continuă și în această perioadă, orașul extinzându-se proporțional cu sporul demografic și cu expansiunea economică.7 În Transilvania, la 1785, fusese proclamată libertatea industriei și a meșteșugurilor, permițându-se oricui practicarea lor8, cu precizarea că breslele au fost desființate și transformate în cooperative meșteșugărești abia în anul 1872. În plus, epoca războaielor napoleoniene crease o conjunctură favorabilă dezvoltării producției de mărfuri. Nevoile alimentare ale armatei provocaseră o urcare vertiginoasă a prețurilor, stimulând tot mai mult producția de grâne. Anii de secetă din 1814-1817 precum și devalorizările monedei din 1811 și 1816, au contribuit la o schimbare a situației anterioare.

Totuși, conjunctura favorabilă este urmată de o dezvoltare înceată, sub influența crizei de supraproducție din 1825. În plus, Transilvania avea să sufere de pe urma politicii protecționiste dusă de Viena, care căuta să accelereze dezvoltarea industriei în provinciile ereditare ale coroanei și să utilizeze celelalte regiuni – între care și Transilvania, Banatul și Bucovina – drept colonii interne, surse de materii prime și piețe rezervate pentru produsele industriei austriece. Astfel, începuturile sunt extrem de grele, mulți țărani care rămân fără pământ și, mutându-se la oraș în căutarea unei surse de venit, ajung în situații disperate. În orașele mari se înființează așa numitele „case de muncă”, unde în schimbul unui acoperiș deasupra capului și a hranei zilnice, oamenii lucrează fără să fie plătiți. La Cluj, o astfel de casă de muncă se deschide în centrul orașului în iunie 1846.
În Transilvania sfârșitului de secol XVIII și începutului de secol XIX, importantă pentru dezvoltarea relațiilor capitaliste a fost construirea de societăți pe acțiuni și intervenția capitalului de cele mai diferite proveniențe (de stat, din rentă, din comerț etc.) în industrie. Încă din ultimul pătrar al secolului al XVIII-lea astfel de societăți pe acțiuni se observă deja în Transilvania în industria extractivă, dar mai ales în al doilea pătrar al secolului al XIX-lea vor apărea și în industria prelucrătoare, inclusiv la Cluj. De menționat este cazul marelui negustor Lasky din Pesta, care la 1840 a înființat la Cluj o întreprindere de produs ulei din rapiță, sau cazul întreprinderii de produs zahăr din sfeclă înființată în 1837.
Alături de cea din Cluj, pentru prelucrarea sfeclei de zahăr s-a deschis în 1840 o fabrică și la Sibiu, și o alta în 1831, la Gârbou (jud. Sălaj), unde au fost aduse din Austria prese puternice pentru stoarcerea sucului de sfeclă, precum și o mașină răzătoare Thierry care prelucra aproximativ o tonă de sfeclă pe oră. Totuși, în acest domeniul al dezvoltării industriei de fabrică se constată cel mai limpede înapoierea Transilvaniei în raport cu alte provincii ale imperiului austriac. Mărfurile austriece, fabricate în întreprinderi mai bine utilate din punct de vedere tehnic, erau superioare celor locale. La acestea se adaugă precaritatea condițiilor politice și militare, care împreună cu precaritatea celor economice, au condus la viața scurtă a multor întreprinderi cu caracter industrial. Prea puține au reușit să treacă de la o generație la alta. Greutățile în dezvoltării industriei erau accentuate apoi și de inexistența instituțiilor de credit, starea precară a comunicațiilor și retardarea învățământului profesional.

Înființarea la începutul anului 1851 a Camerei de Comerț și Industrie la Cluj, bazată pe principiul liberei concurențe, a însemnat un pas important pe calea modernizării structurilor economice în direcție capitalistă, însă este o măsură venită prea târziu pentru Fabrica de Zahăr din Cluj, care nu a putut ține pasul cu primele semne ale industriei mari și a fost copleșită de concurența produselor similare, aduse din Cehia, care au invadat piețele orașului. Astfel, fabrica își închide porțile curând după înăbușirea revoluției, la fel ca cea din Gârbou și ca cea din Sibiu (transformată în magazie militară în 1881).
După cum vom vedea în continuare, Fabrica de zahăr din Cluj, închisă și abandonată după revoluția din 1848-1849, a fost utilizată drept garnizoană militară și grajduri pentru caii soldaților, dar și pentru izolarea bovinelor bolnave din oraș. Pentru ca în 1886, după unele intervenții de transformări și reparații, aici să fie deschis Institutul regal de corecție pentru minori.

Învățământului clujean în secolul XIX – Institutul de stat de corecție Cluj

În ultimele decenii ale veacului al XVIII-lea, tendința de sporire a rețelei școlilor de diferite grade se remarcă în toată Europa. Clujul se înscrie, alături de alte orașe, printre beneficiarii unor noi instituții și localuri de învățământ. Astfel, calitatea de „oraș al școlilor” pe care Clujul o dobândise încă din secolele XVII-XVIII a fost amplificată de numeroasele școli de toate gradele înființate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În perioada care a urmat încheierii pactului dualist, organizarea învățământului de toate gradele era reglementată prin legea din 1868. Școlile erau de stat, comunale sau confesionale, separat pentru fete și băieți.

Pe lângă cele teoretice, dezvoltarea industriei a determinat și deschiderea la Cluj a unor școli profesionale, iar situația socială destul de precară a populației a conturat nevoia de ocrotire a copiilor orfani, părăsiți, sau reeducarea unor tineri în școli speciale, cum au fost Azilul de Stat pentru Copii, Institutul Ligii pentru Protecția Copilăriei, Casa de Caritate pentru Fete și Institutul de Stat de Corecție.

Modernizarea și amplificarea sistemului de învățământ a impus autorităților construirea unor clădiri noi realizate pe baza unui program arhitectural modern30, sau preluarea unor clădiri abandonate și refuncționalizarea acestora, cum este cazul fostei fabrici de zahăr de la Cluj, transformată în 188631 în Institutul de stat de corecție, ce în anul 1886 găzduia 81 de minori.
Până la începutul secolului al XIX-lea, instanțele penale condamnau tinerii minori la închisoare, ajungând apoi astfel „locuitori permanenți” ai acestei instituții. Fără îndoială că unul dintre eforturile cele mai salutare ale procedurii penale din legislația maghiară a acelei vremi a fost codul penal prin care în anul 1878, legea V produce o schimbare în acest sens, îndepărtând copiii din atmosfera contagioasă a închisorilor și urmărind mai degrabă îmbunătățirea situației lor, decât aplicarea unei pedepse aspre. Prima astfel de instituție de corecție din Ungaria a fost înființată în localitatea Aszód în 1884, pentru ca la sfârșitul anului 1886 să-i urmeze instituția similară deschisă la Cluj.

Date extrem de bogate aflăm despre instituția clujeană din broșura de prezentare a acesteia, intitulată A kolozsvári királyi javítóintézet ismertetése, care a fost publicată la Budapesta în anul 1891.

Aici, în diferite capitole, ne este prezentată istoria achiziționării de către guvernul de la Budapesta a ansamblului fostei fabrici de zahăr și etapele transformării acesteia în școală de corecție. Date importante referitoare la situația anterioară nu se regăsesc din păcate, cu excepția informației că ansamblul era abandonat, aflat într-o stare de degradare accentuată, datorită părăsirii de aproape 40 de ani și utilizării pentru o perioadă de timp după revoluția din 1848-1849, drept garnizoană militară și grajduri pentru caii soldaților și pentru izolarea bovinelor bolnave din oraș.
Însă, în ceea ce privește costurile și rezultatul transformărilor petrecute, avem o prezentare detaliată, de la materialele utilizate, la funcțiunea fiecărui corp de clădire și până la modul de organizare și funcționare al instituției, numărul de copii găzduiți și categoriile de personal care se ocupau cu supravegherea acestora. În cele ce urmează voi prezenta o sinteză a celor mai importante informații cuprinse în această broșură.
Locația instituției de la Cluj este prezentată ca aflându-se la limita de nord-est a orașului, la aproximativ 45 de minute de centrul acestuia, în câmp deschis, în mijlocul naturii, înconjurată de pășuni, grădini, vii și câmpuri fertile, cu o priveliște frumoasă înspre munți. Aerul curat și lipsa zgomotului orașului care nu ajungea până aici, erau un plus pentru starea de sănătate a copiilor. Proprietatea includea puțin peste 4 hectare de sol fertil, pretabil pentru grădinărit.
Ansamblul a fost cumpărat de către statul maghiar de la orașul Cluj, la 21 noiembrie 1883, cu prețul de 5.000 de forinți, angajându-se pe lângă deschiderea școlii, să amenajeze și să întrețină în stare bună și strada care va își va primi apoi numele de la fosta Fabrică de Zahăr, nume pe care îl va păstra de altfel până în prezent. Spațiul achiziționat trebuia să fie ocupat de aproximativ 7.000 de metri de clădiri și curți, 3.500 de metri spațiu sală de gimnastică și 1.500 de metri loc de joacă, alături de 28 de acri de grădini.

La sfârșitul lunii martie a anului 1885 s-a început studierea și analiza planurilor și a altor documente tehnice, precum și bugetul de construcții, stabilindu-se suma de 82.970 de forinți și 58 de crăițari. Iar în luna mai a aceluiași an, prin licitație publică, s-a decis colaborarea cu constructorii clujeni Czakó Lajos și Lajos Hirschfeld, care urmau să primească 16% din suma alocată proiectului.

Aici trebuie precizat faptul că în istoriografia cercetată până în prezent am întâlnit o contradicție. Gáal György, în Kolozsvár kétezer esztendeje dátumokban, vorbește despre deschiderea la 15 octombrie 1886, a școlii corecție clujene, construită după planurile lui Bucsi József39, însă, având în vedere faptul că prima sursă a fost scrisă tocmai de către beneficiarul lucrării și în perioada contemporană acesteia, în lipsa altor surse de verificare, tindem să credem că cei care au semnat proiectele au fost Czakó Lajos și Lajos Hirschfeld.
Lucrările la școală au început în anul 1885, la 23 iunie, încheindu-se în anul 1886, în luna august. Suma totală la care s-a ajuns în final a fost de 72.548 forinți și 99 crăițari, din care 61.495 forinți și 99 crăițari au fost plătiți subcontractorilor, iar 11.052 forinți și 72 crăițari au revenit orașului pentru cărămizile furnizate ca material de construcție. Cu toate acestea, doar la clădirea principală și doar principalele nevoi au fost acoperite, lucrările suplimentare mai puțin importante fiind amânate de guvernul maghiar pentru anii 1887, 1888 și 1890.40 Aceste lucrări realizate mai târziu au fost în valoare de 31.063 forinți și 45 crăițari, astfel că suma totală a costurilor de construcție a urcat în cele din urmă la 103.612 forinți și 44 crăițari.41
În ceea ce privește sistemul de funcționare al Institutului, capacitatea clădirilor, instalațiile și dotările, aflăm că școala era organizată în așa-numitul „sistem al familiilor”. Numărul familiilor la acel moment era de 3, din fiecare făcând parte 20 de membri, astfel încât instituția găzduia în anul 1891, 60 de minori. Ansamblul de clădiri era înconjurat pe trei laturi de un zid de cărămidă înalt de 2.5 metri, în timp ce pe latura ce se învecina cu pârâul ce mărginea parcela înspre nord, se afla un gard din lemn, de aceeași înălțime. Intrarea principală dinspre stradă avea trei deschideri, una centrală mai mare flancată de două mai mici. Cea din stânga ducea către „casa familiilor”, care astăzi este aripa de vest, formată din corpurile ocupate în prezent de școala populară de arte. Intrarea din dreapta ducea către clădirea administrativă, astăzi sediu al CRFPA Cluj (Centrul Regional de Formare Profesională a Adulților, Cluj), iar intrarea centrală, către capelă și școală, care din păcate au fost transformate în ultimele decenii în centrală termică.
În spatele clădirii administrative, paralel cu aceasta, sub un singur acoperiș se aflau: lemnăria, grajdurile, anexele pentru porci și găini, iar în spatele lor, gunoiul de grajd și groapa de gunoi. În grădina din spatele acestui ansamblu, care se întindea până la pârâul aflat la nord, sunt menționate încă o serie de amenajări: o casă de gheață, un bazin de vară, anexele pentru păstrarea uneltelor de grădinărit și în altă parte, o stupină. Lângă gardul de lemn mai era amenajată o roată ce revărsa apă din pârâu într-un jgheab de lemn pentru alimentarea bazinului de scăldat vara și pentru irigarea grădinii. De asemenea, este menționată și existența unui sistem de canalizare.
Anexele pentru găini și porci, lemnăria și stupină erau singurele construcții din lemn, în timp ce rețeaua de canalizare, bazinele de iarnă și de vară, gropile de gunoi și gunoi de grajd, toate erau realizare din cărămidă și piatră. Iar casa de gheață era tencuită cu materiale pe bază de ciment. Gardul de cărămidă avea un acoperiș din țiglă, iar restul clădirilor erau protejate cu smoală și acoperite cu șindrilă.
„Casa familiilor”, capela-școală și clădirea administrativă delimitau un spațiu amplu, ce forma o curte cu rol reprezentativ. În timp ce în spate, clădirea administrativă împreună cu anexele gospodărești închideau o curte secundară. Important de precizat este faptul că în ambele curți se găsea câte o fântână.45 În ultimele decenii bazinul fântânii din curtea principală a fost păstrat, însă completat cu tencuială pe bază de ciment, lipsit de apă și transformat în rondou de flori.
„Casa familiilor” era o clădire cu un etaj, lungă de 53.45 metri și lată de 13.50 metri, aici fiind instalată partea principală a instituției, cu atelierele de lucru și dormitoarele celor trei familii. La etajul clădirii, se afla secția de corecție, cu patru încăperi de izolare luminoase și două parțial întunecate, respectiv cămăruța supraveghetorului. La parter se aflau birourile administratorului și arhiva, alături de o cameră pentru funcționar.
Cele trei familii erau izolate, fiecare dintre ele având din curtea principală câte o intrare separată către parter și câte o casă de scară separată către etaj. Fiecare familie avea de asemenea la parter câte un atelier de lucru, lângă biroul șefului familiei și un dormitor. Camerele de sub scări erau amenajate pentru păstrarea uneltelor și a instrumentelor de lucru și curățenie. Latrinele, dormitoarele și atelierele se aflau în comunicare directă.
„Clădirea familiilor” avea aceeași dimensiune cu „clădirea administrativă”, unde se aflau sala de mese comună, bucătăria, cămara cu porțiile de alimente, spălătoria și baia de iarnă. Aici, de asemenea, se aflau camerele directorului, ale administratorului, ale personalului feminin, ale supraveghetorilor și locuințele angajaților bucătăriei.
În axul porții centrale se afla capela și școala, clădirea fiind compartimentată în sală de rugăciune în mijlocul capelei și câte o sală de clasă la dreapta și la stânga acesteia.
În ceea ce privește mobilierul, camerele de izolare conțineau câte o masă, un scaun, un dulap de perete, un pat de fier și o cană de apă din metal. Atelierele erau dotate cu toate instrumentele din sectorul industrial, alături de un ceas de perete, mese de lucru, scaune și bănci. Fiecare dormitor avea câte 22 de paturi din fier, dintre care unul era al supraveghetorului și unul al șefului familiei. În holul de lângă dormitor se aflau chiuvetele și dulapurile de haine în care copiii aveau fiecare câte un raft separat. Sala de clasă era mobilată cu bănci, un dulap cu uși de sticlă pentru cărți și rechizite școlare, catedra profesorului pe o platformă ridicată, și în cele din urmă o varietate la materiale didactice. În capelă se regăsea altarul, un cabinet pentru desfășurarea întrunirilor religioase, bănci lungi și o orgă. Sala de mese cuprindea mobilierul pentru toți cei 60 de copii, și de asemenea erau expuse arme utilizate la exercițiul militar, chipie etc. Pentru perioada iernii exista un bazin mare comun din beton și trei căzi de baie separate pentru cei bolnavi.

La vremea când a fost scrisă această broșură, școala era pentru băieți, însă în 1941, își schimbă destinația în școală de corecție pentru fete51, iar mai târziu școală pentru copiii cu deficiențe de auz.
Meșterii constructori ai Clujului în secolul al XIX-lea – Weischelbraun (Weixelbraun) József și Hirschfeld Lajos. Chiar dacă orașul dădea semne evidente de modernizare, înainte de 1867, prezența arhitecților calificați era sporadică. Proiectele erau realizate, în marea lor majoritate, de meșterii zidari sau antreprenori care dominau activitatea locală de proiectare. Aceștia s-au substituit arhitecților și au realizat de cele mai multe ori o arhitectură provincială, lipsită în general de scheme funcționale elaborate. În timpul primelor șapte decenii ale secolului al XIX-lea la Cluj s-a făcut simțită activitatea a doar nouă arhitecți, recunoscuți ca atare de istoriografie: Leder József, Carlo Justi, Alföldi Antal, Winkler György, Thalinger Friedrich, Kagerbauer Antal, Böhm János, Kindt Mihály și Hottner Ferdinánd.
La mijlocul secolului al XIX-lea la Cluj, drept continuatori ai lui Winkler György, s-au remarcat trei meșteri constructori importanți, menționați și în istoriografie: Weischelbraun (Weixelbraun) József, Kagerbauer Antal și Böhm János.
Dintre aceștia, Weixelbraun József este cel care și-a legat numele de ansamblul arhitectural Fabrica de Zahăr din Cluj. Weixelbraun a sosit la Cluj din Austria în jurul anului 1822, activitatea sa în ceea ce privește arhitectura laică reprezentând stilul clasicismului pur. A primit o educație bună, fiind în special un talentat desenator și care a lucrat pentru o serie aristocrați ai Clujului.
Totuși, din partea orașului a primit relativ puține comenzi, foarte probabil datorită faptului menționat în istoriografie că în urma unei erori de calcul, la Fabrica de Zahăr s-a prăbușit bolta sau o parte a acesteia, afectându-i astfel destul de mult imaginea56, ajungând se pare chiar în pragul nebuniei datorită scandalului legat de acest eveniment.
Adevărata modernizare a orașului se datorează perioadei cuprinse între 1867 și 1918, când se atinge apogeul unei etape de intensă alcătuire a imaginii sale urbane, ca oraș modern de la cumpăna secolelor. Prin realizările de acum, Clujul își va pierde tenta provincială, dobândindu-și marea majoritate a simbolurilor sale construite. Pe parcursul unei jumătăți de secol, orașul intrat în componența regatului maghiar a trăit cultural sub patronajul Budapestei.58 Dezvoltarea economică locală, dar mai ales investițiile oficiale guvernamentale au oferit oportunități unui număr însemnat de arhitecți, mai ales budapestani, să realizeze proiecte pentru oraș. La Cluj au lucrat ca 25 de arhitecți budapestani, în marea lor majoritate reprezentanți ai generației conservatoare (adeptă a istorismului și opusă generației mai tinere ce încerca să impună Secession-ul și să definească un stil național în arhitectura maghiară), provenind din ateliere conexate la interesele ministerelor ce investeau în provincie, care au realizat o arhitectură eclectică ce s-a dovedit benefică pentru oraș.

 

În oraș au mai activat episodic și câțiva arhitecți mai puțin celebri, printre care și Hirschfeld Lajos60, cunoscut mai ales pentru proiectul Gării clujene care a fost ridicată în 1902, dar care, după cum am arătat în sub-capitolul precedent, istoriografia îl menționează alături de Csakó Lajos, ca cel care a realizat proiectul de transformare a fostei fabrici de zahăr în școala de corecție.
Istoricul etapelor de construcție a ansamblului arhitectural de pe Str. Fabricii de zahăr, nr. 51. Datarea etapelor de construcție a ansamblului arhitectural de la nr. 51 de pe Strada Fabricii de Zahăr din Cluj s-a realizat cu ajutorul studiului istoriografiei de specialitate, a planurilor de arhivă, a topografiilor istorice ale orașului și a fotografiilor de epocă, respectiv analiza sa stilistică și arhitecturală, bazată pe observații asupra paramentului.
Până în prezent, ansamblul a traversat diferite faze de construcție, suferind extinderi și transformări ce aparțin din punct de vedere stilistic mai multor perioade.
Partea originală a fost construită în jurul anului 1838, după planurile lui arhitectului austriac mutat în 1822 la Cluj, Weixelbraun József. Din păcate nu am găsit date exacte referitoare la modul în care se înfățișa ansamblul în această etapă, însă cu siguranță cele trei zone principale construite (aripile dinspre vest, est și nord) erau conturate deja într-o primă fază, dispuse în jurul amplei curți reprezentative. Istoriografia precizează doar un scandal imens pe plan local, legat de prăbușirea unor bolți la Fabrica de Zahăr, scandal care a afectat se pare destul de mult imaginea arhitectului, care drept urmare primește relativ puține comenzi din partea orașului.
Aflăm de asemenea că în anii imediat următori revoluției din 1848-49, Fabrica de Zahăr își închide porțile, nereușind să facă față concurenței puternice din partea produselor similare venite din zone mai dezvoltate ale imperiului. Astfel încât ansamblul arhitectural este abandonat pentru aproape 40 de ani, fiind utilizat de către soldați pentru o perioadă de timp după revoluție drept garnizoană și grajduri și pentru izolarea bovinelor bolnave din oraș.
Mai multe date cunoaștem începând cu anul 1885, când debutează lucrările de transformare a fostei fabrici în școală de corecție, după proiectele echipei Hirschfeld Lajos și Csakó Lajos. Atunci ansamblul fostei fabrici este reparat, transformat și probabil extins cu o serie de anexe, după cum reiese din paginile anterioare unde menționam funcțiunea fiecărui corp aflat pe parcelă.
În ansamblu a funcționat mai târziu, o școală de corecție pentru fete63, apoi devine școală specială pentru deficienții de auz, pentru ca în cele din urmă aici să se instaleze Școala Populară de Arte „Tudor Jarda”.
Astfel, se observă cu certitudine mai multe etape de construcție. În planurile cadastrale de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, corpul ce găzduiește în prezent Școala Populare de Arte, numit „casa familiilor” în vremea școlii de corecție, plasat înspre vestul ansamblului, avea aceeași dimensiune cu corpul de est (administrativ) și se încheia la nord în mod similar acestuia, adică pe linia fațadei capelei. În consecință, în acest secol al XX-lea s-a realizat o prelungire înspre nord, rezultând astfel corpul de legătură cu anexele din spatele capelei.
Același corp a suferit mai multe amenajări la interior, din categoria închiderii unor trasee de circulație, înzidirea unor uși, mobilarea cu lambriuri din lemn sau alte piese databile pentru ultimele decenii ale secolului al XX-lea, dar care nu au afectat substanța istorică a clădirii, aceasta putând fi citită cu ușurință și în prezent. O intervenție regretabilă la acest corp este „repararea” treptelor originale din piatră a caselor de scară cu mozaic turnat, intervenție care datează de asemenea de la sfârșitul secolului al XX-lea.
În rest, după cum va fi arătat analiza componentelor artistice și cu valoare istorică ale acestui corp, datorită părăsirii în care s-a aflat în ultimele decenii, a reușit să-și păstreze până nu demult o parte din tâmplăriile istorice, profilaturile cornișei și lesenele de pe fațade, cât și traseele de circulație originale pe orizontală și verticală prin intermediul caselor de scară.
În ceea ce privește celelalte corpuri de pe parcelă, ce formau inițial un ansamblul arhitectural unitar, de menționat este faptul că și la acestea se observă o serie de intervenții realizate în secolul al XX-lea, când capela fostei școli de corecție a fost transformată în centrală termică, aici montându-se la interior o serie de instalații care o deservesc și s-au mai alipit o serie de încăperi noi pe latura dinspre nord. Corpul dinspre est ocupat de CRFPA Cluj a fost de asemenea renovat recent, într-un mod lipsit de atenție pentru elementele istorice ale clădirii.
În ceea ce privește gardul de împrejmuire către stradă acesta a fost modificat pentru a înlesni accesul carosabil, nemaipăstrând însă acea împărțire simetrică în trei deschideri, una mare în centru, flancată de altele două mai mici, așa cum apare în fotografiile de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
De asemenea, fântâna care reprezenta centrul compozițional al curții reprezentative, a devenit în timp un rondou de flori, structura originală din piatră fiind cârpită în ultimele decenii cu ciment. Cu ocazia lucrărilor recente de reabilitare, acesta a redevenit ochi de apă și punct de interes al curții ansamblului.

Ansamblul arhitectural de la nr. 51 de pe strada Fabricii de Zahăr ocupă în prezent un lot de formă neregulată, ce se desfășoară înspre sud pe linia străzii menționate, în timp ce spre est, vest și nord parcela se învecinează cu limita parcelelor altor edificii.
Comparând planurile cadastrale de la începutul secolului al XX-lea cu cele actuale, rezultă că o suprafață mare a parcelei originale a fost înstrăinată, respectiv ceea ce a rămas a fost fragmentat și împărțit între diverse instituții, ceea ce în mod evident afectează imaginea de ansamblu a acestei zone istorice și are efecte negative asupra posibilităților utilizatorilor lor de a interveni în mod unitar, ducând evident la denaturarea aspectului original. De asemenea avem de-a face cu o situație nefirească de segmentare a curții reprezentative, astfel încât astăzi cu greu se mai poate ghici compoziția inițială a întregului ansamblu.
Ansamblul este alcătuit din numeroase corpuri, unele istorice, aflate de la bun început pe parcelă, altele ridicate sau adăugate în ultimele decenii.
Corpul de vest, în care astăzi își desfășoară activitatea Școala Populară de Arte, prezintă un plan patrulater alungit, pe direcția nord-sud, dispus pe patru niveluri: subsol parțial înspre sud, cu boli semicirculare din cărămidă, parter tăvănit parțial și cu bolțișoare de cărămidă pe grinzi metalice înspre sud, etaj tăvănit și pod cu șarpantă modernă, de tip eclectic, în două ape, cu coama paralelă cu axa nord-sud și învelitoare din țiglă.
Accesul pe parcelă se realizează prin poarta pietonală și carosabilă deschisă în gardul de pe linia străzii Fabricii de Zahăr.
Accesul la subsol se realizează din interior, fără deschideri directe către curte.
La nivelul parterului, corpul poate fi accesat de pe fațada de est, prin patru deschideri de ușă, precedate de câte un pachet de trepte. De asemenea, corpul mai are un gol de acces și pe fațada sudică, ce face legătura cu toate nivelurile clădirii și alte două goluri de acces dispuse pe fațada de vest.
Fațada estică a corpului este una unitară ce debutează cu un soclu din piatră, cu plăci profilate.
Nivelul parterului prezintă o serie de goluri de ușă și fereastră, dintre care unele au păstrat și tâmplăriile istorice din lemn, dar care nu mai au ancadramentele profilate care existau inițial și care se pot observa în fotografiile de epocă ce ilustrează acest ansamblu la începutul secolului al XX-lea.
Între nivelul parterului și cel al etajului nu se regăsește nici un element care să marcheze limita dintre cele două, în schimb, axele sunt ritmate de o serie de lesene trasate în tencuială.

Fațada se încheie la partea superioară cu o cornișă puternică profilată.
Pe fațada de sud a corpului se deschid goluri pe trei niveluri, la parter întâlnim golul de acces dispus central, flancat de câte o fereastră în lateral, ferestrele mari ale etajului și trei ferestre de dimensiuni mai mici deschise în frontonul triunghiular ce deservește nivelul podului. Această fațadă păstra și ea elementele de tâmplărie din lemn, în schimb este lipsită de decorațiuni, cu excepția unei borduri ce o încadrează din lateral și urmărește forma frontonului de la nivelul acoperișului.
Aici trebuie menționat că în vârful acestuia se păstrează o giruetă, element decorativ din metal elegant realizat dintr-o succesiune de volute.
Fațada de vest este una similară ca alcătuire și decor cu fațada estică. Astfel, și aici întâlnim un soclu din piatră cu plăci profilate, o serie de ferestre și două goluri de ușă de formă patrulateră, lipsite de ancadrament, lesenele ce ritmează axele și cornișa profilată ce încheie fațada la partea superioară.
Subsolul este prezent doar parțial înspre sudul corpului, la care se accede de la parterul clădirii, printr-o scară a cărei rampe coboară dinspre latura de sud a imobilului. Subsolul cuprinde patru încăperi distincte, toate acestea păstrând pereți din zidărie mixtă, piatră și cărămidă, respectiv bolți semicilindrice realizate din cărămidă. De asemenea, două dintre acestea și deschideri de lumină, care se observa de altfel și pe fațadele imobilului.

Parterul imobilului cuprinde o serie de încăperi, de diferite dimensiuni și orientare, dintre care una mai importantă din aripa de sud este acoperită parțial cu o serie de bolțișoare din cărămidă pe profile metalice. Importantă este și încăperea ce are în mijloc un stâlp din fontă ce susține grinda tavanului, aflat în corespondența unui stâlp similar pus în valoare în aripa nordică a acestui corp. Cei doi sâlpi au fost dezveliți recent de lambriurile care îi împrăcau și puși în valoare, astfel încât astăzi li se pot observa detaliile decorative.
Și la etaj se află o serie de încăperi de diferite dimensiuni și orientare, la care se ajunge prin cele trei case de scară independente care pornesc de la nivelul parterului. Cele mai importante și reprezentative sunt încăperile care păstrează sistemul original de susținere a tavanului, sprijinit de stâlpi din lemn dispuși central și console în lateral, cu o vizibilă intenție de tratare decorativă a acestora prin muchiile teșite și soclurile pe care se sprijină.
La nivelul podului se poate accede printr-o singură casă de scară, despre care este important de menționat că datorită utilizării mai puțin intense, este singura care își păstrează într-o stare de conservare foarte bună treptele de piatră cu profilatură.
Șarpanta acoperișului este una de factură modernă, databilă pentru mijlocul secolului al XIX-lea, dar care a suferit relativ puține modificări în perioadele mai recente. Spre est și vest se deschid o serie de lucarne mici, de formă ovală, în timp ce în frontonul dinspre sud, se deschid trei ferestre de dimensiuni generoase.
Este important să atragem atenția asupra faptului că deși a fost construit în anul 1883, ilustrând astfel în mod exemplar atât climatul în care a apărut și parcursului urmat de industria de prelucrare la Cluj la sfârșitul secolului al XIX-lea, cât și modul de expresie al începuturilor arhitecturii industriale, întregul ansamblu al fostei Fabrici de Zahăr, apoi al școlilor ce l-au ocupat, nu este nici până astăzi trecut pe Lista monumentelor istorice din România. Și aceasta în condițiile în care, așa cum am încercat să arătăm în subcapitolul de față, nu și-a pierdut încă definitiv unitatea ansamblului, dar deja multe dintre elementele originale au dispărut.
În zonele cu tradiție industrială există însă un real respect pentru urmele industriei, depunându-se eforturi considerabile pentru conservarea acesteia și evitarea pierderii valorilor sale. La noi însă, percepția sa este încă una defectuoasă, marele public fiind tributar accepțiunii clasice a noțiunii de monument și favorizând întotdeauna, spre exemplu, „monumentul medieval” în fața „monumentului industrial”, chiar dacă ambele sunt martore ale unei etape istorice încheiate, căreia i s-au recunoscut valorile pe plan internațional, și ar trebui să beneficieze de același regim de protecție.
Conversiile europene de situri industriale oferă numeroase exemple de valorificare și protecție a patrimoniului industrial pe care le-am putea urma, dacă ar beneficia de o mai mare atenție din partea autorităților către acest domeniu, un mai mare discernământ în luarea deciziilor privind soarta acestui patrimoniu, și, nu în ultimul rând, o educație generală în domeniul patrimoniului și a patrimoniului industrial.


https://actualdecluj.ro/fosta-fabrica-de-zahar-a-clujului-transformata-in-fabrica-de-arta-se-redeschide-dupa-santier-de-10-ani-vorbim-fara-sa-exageram-de-cel-mai-modern-si-performant-sediu-al-unei-scoli-de-arte-de-la-no/


Prima pagină | ADMITERE | Galeria "55" | Galeria ”ARTE” | Galeria "Carol Pop de Szathmari" | Evenimente | Revista ”ARTE” | BROȘURA "MAKING OF" | ANSAMBLUL FOLCLORIC “VATRĂ DE DOR” | Linkuri către instituții partenere | Contact